Fata moşului şi fata babei

Când priveşti un obiect cunoscut sau o Fiinţă cunoscută, emiţi conştient şi inconştient un flux de gânduri ce conţin toată cunoaşterea ta despre acel obiect sau acea Fiinţă. Proiectezi toate informaţiile pe care le deţii în baza ta de informaţi pe ecranul mental. Când priveşti ceva necunoscut, emiţi fluxuri de gânduri conştiente şi inconştiente încercând să încadrezi acel ceva necunoscut în sistemele cunoscute. Se petrece în mod automat. Este un reflex pe care ni-l cultivă părinţii şi profesorii întrebându-ne permanent ce este asta şi ailaltă. Iar noi privim superficial şi revărsam tone de informaţii spre bucuria părinţilor care se pot lăuda cu depozitul de informaţii pe care suntem capabili să-l stocăm în cap. Ei se mândresc cu o bibliotecă nu cu o Fiinţă.

Dacă nu reuşeşti să-l încadrezi acel ceva în orizontul cunoscut începi să te simţi inconfortabil dar asta este doar la nivel mental. Minţii îi place cunoscutul pentru că astfel obține stabilitate. Nu agreează experienţele şi de aceea mintea este fixată într-un sistem de dogme şi credinţe. Credinţele şi dogmele sunt lucruri finite asemenea minţii pe care o abandonăm când plecăm de pe acest Pământ. În interiorul dogmelor de orice fel nu poţi avea surpriza necunoscutului.

Dogmele sunt fixe, ne-schimbabile, nu fac loc misterului, neprevăzutului, surprizei, şi de aceea sunt moarte. Ca să poţi primi ceea ce Uni-Versul îţi şopteşte trebuie să te goleşti în primul rând de orice fel de dogme. Să nu asculţi cântecul Divin cu mintea plină de prejudecăţi, de superstiţii, de reguli. De aceea oamenii depăşesc atât de greu propriile bariere mentale, pentru că au mintea plină de lucruri nefolositoare, plină de condiţionări, plină de lucruri fixe, de lucruri deja moarte. E ca în bancul cu cel care a văzut pentru prima dată o girafă. Neştiind absolut nimic despre ceea ce ochii îi transmiteau a exclamat în deplină stabilitate mentală: “Aşa ceva n-am văzut în viaţa mea, deci nu exista!” E mai comod aşa... 

Inima (Fiinţa) adora experienţele, caută necunoscutul şi Incognoscibilul pentru că ea însăşi este nemărginită. Ochii Interiori ai Fiinţei privesc un obiect sau o Fiinţă fără a proiecta nimic asupra acestora, fie că este vorba de ceva cunoscut sau de ceva necunoscut. Inima doar priveşte şi absenţa gândurilor, absenta proiecţiei tiparelor cunoscute spre Firea Înconjurătoare face să coboare Armonia asupra Observatorului, face ca acesta să pătrundă “pe ne-gândite” în Meditaţie (de remarcat că Limba Română are multe expresii “ajutătoare”). Şi în această stare el va înţelege Şoaptele Divinului.

Omul poate privi o floare fără a o numi, fără a revărsa asupra ei informaţiile învăţate, fără a fărâmiţa Întregul. Inima nu este deloc interesată nici de Ordinul nici de Specia în care oamenii de ştiinţă au încadrat planta. Inima priveşte şi intră în comuniune deplină cu acea Fiinţă Minunată pe care a întâlnit-o în grădină, pe câmp sau la marginea drumului. Nu are nicio relevanţă dacă este o floare albă, galbenă sau roşie, dacă are spini sau nu, dacă frunzele sunt aproape rotunde sau foarte alungite, dacă este o

Ophioglossaceae, Brassicaceae sau Cupressaceae. Observatorul şi plantă sunt una. Şi comunică liber. Fără cuvinte. Aşa descoperim că cei despre care se povesteşte în basme, cei care vorbeau cu animalele, cu plantele, cu munţii şi cu apele cunoşteau acest Adevăr. Amintiţi-vă de basmul “Fata moşului şi fata babei”. Dacă nu, recitiţi-l! Vă va aduce mai mult beneficiu interior decât orice curs de NLP.

Experienţele înseamnă Atitudine deschisă, înseamnă Viaţă. Închistarea în dogme şi credinţe înseamnă închistare în lucruri finite. Nimic nou, totul predefinit, totul impus din afară de către altcineva. Şi cum orice impunere este o agresiune, Inima nu se va simţi bine, va suferi de absenţa Luminii. Experienţele te deschid către necunoscut, către Incognoscibil, către Divin. Oamenii care refuza deschiderea către necunoscut rămân prizonierii unor sisteme de valori care îi împiedică să evolueze. Dacă nici unul dintre toţi oamenii care au vieţuit pe Gaya până în acest moment nu ar fi avut dorinţa de a se deschide către necunoscut, am fi trăit şi azi în pielea goală prin păduri şi desişuri căutând rădăcini şi fructe sălbatice căzute din pomi.

Chiar şi acei cercetători care îşi zic azi atei, au de fapt o atitudine profund religioasă pentru că sunt deschişi către necunoscut. Teama lor de a deveni ridicoli în faţa altor minţi care îşi trâmbiţează ateismul şi poate de a-şi pierde fondurile pentru cercetări şi implicit serviciul, îi face să fie rezervaţi.

A privi fără să reverşi asupra ceva-ului pe care-l observi, fluxuri de gânduri, informaţii şi idei prefabricate este o atitudine profund religioasă, este cărarea către intrarea în comuniune cu Divinul.

Poţi privi floare de mac fără a emite niciun gând? Încerci...?

Paul Buică