Ego...

Ego-ul este funinginea care se depune pe sticla lămpii sufletului şi împiedica Lumina să radieze către Sursa Primordială, către Creaţie, către semeni. Mă întorc la povestea lui Aladin. Putere Duhului Interior a ieşit la iveală în momentul în care Aladin a început să şteargă lampa de praf. Este o metaforă minunată, este Calea către autocunoaştere, către valorificarea potenţialului infinit cu care fiecare am venit în această viaţa, este Calea către învăţarea dăruirii Iubirii.

Bunica avea o lampă cu gaz şi când sticla se afuma o scotea şi o curața cu grijă. Am fost de fiecare dată fascinat de momentul în care punea sticla la loc şi dintr-odată intensitatea luminii din încăpere creştea spectaculos. Adormeam privind flacăra jucăuşă, veselă, vie. Umbrele jucau şi ele pe pereţii tencuiţi cu mâna şi spoiţi cu var şi îmi închipuiam că ele sunt un fel de flacăra inversă. Când pe sticla lămpii se acumula funingine, umbrele pe pereţi creşteau şi lumina scădea. Dar bunica era mereu acolo să cureţe sticla lămpii.

Ego-ul este format dintr-o sumă de valori false. Când spun false mă gândesc la valori pe care le adoptăm mecanic fără să analizăm câtuşi de puţin dacă efectele acestora sunt în Armonie cu Întregul, cu propria Fiinţă. Dacă cineva spune că anul acesta se poartă tocuri „cui” de 10cm înălţime, ne repezim să ne cumpărăm astfel de pantofi fără să ne gândim la impactul pe care păşitul doar pe o suprafaţă mică a tălpii şi poziţia nefirească a picioarelor le poate avea asupra sănătăţii. Am fost creaţi să ne sprijinim greutatea pe toată talpă, nu? Altfel, am fi avut o talpă mai mică pentru că... funcția creează organul. Nu? Dar ego-ul spune că asta este un bun criteriu de frumuseţe şi de apreciere (pare că avem şi picioarele mai lungi şi muşchii fesieri sunt mai fermi - ca la top-modele), spune că aşa este la modă şi această justificare comodă ne este suficientă. Orgoliul a fost satisfăcut dar... cu ce preţ?

Ne place să auzim de la şefi, de la rude, de la cunoscuţi, că suntem performanţi şi competitivi, că suntem profesionişti, că suntem oameni de bază ai companiei, ai grupului ai, ai, ai, ai…. Dar ce preţ plătim pentru câteva cuvinte de hrănire a ego-ului? Cel care le rosteşte nu are nicio implicare emoţională pentru că a făcut şi el nişte cursuri pe care le-am făcut şi noi în care se spunea că trebuie să-ţi lauzi angajaţii, pe cei din jur, membrii familiei, pentru a-i motiva. Să le dai speranţe de mărire, de salariu, de poziţie în companie, de statut social. Cine nu crede să-l recitească pe Carnegie.

Despre competiţie am mai vorbit pe-aici. Mai spun doar că acolo unde exista competiţia nu se poate naşte Iubirea. Ori una ori alta. Nu ai cum să-l iubeşti pe cel pe care vrei să-l învingi, să-l domini, să-i iei locul. Şi dacă este cumva mai bun ca tine la vreun capitol ajungi să-l urăşti. Nu intri în ring cu un om pe care-l iubeşti indiferent cât de mare ar fi suma sau orice altceva s-ar pune în joc. Iubirea înseamnă “a dărui”, competiţia înseamnă “a ucide”. Scrie pe tavan ca să poţi lesne citi în fiecare seară şi în fiecare dimineaţă:

SUNT ÎN ARMONIE CU MINE 

Aseară la un post oarecare într-un context “paranormal”, cineva a amintit de cercetările Prof. Masaro Emoto legate de apă şi câţiva invitaţi au sărit ca arşi că cine este acest profesor că ei n-au auzit de el şi nici de cercetările lui, „deci, nu exista” - ca în bancul cu cel care s-a dus la Închisoarea Animalelor (scuze, Zoo) și văzând pentru prima dată în viața sa o girafă a exclamat: „așa ceva n-am văzut în viața mea, deci: nu există”. Nu ai cum să recunoşti valoarea când te plasezi permanent înafara ei, când ego-ul creşte până da pe-afară şi scoate întreaga ignoranţă la vedere. Asta este funinginea despre care spuneam.

Nu există oameni buni şi oameni răi, exista doar unii oameni care trăiesc sub hipnoză ego-ului dar vor fi din ce în ce mai puţini pentru că Planeta nu mai poate îndura. Ce faci când vii acasă după o zi de muncă? Îţi scuturi hainele de praf, faci un duş, te bărbiereşti că să fii proaspăt. Cam asta face şi Gaya după mii de ani în care ne-a dăruit cu iubire un mediu ideal pentru a evolua. Se cutremură, se spala (inundaţii/tsunami), îşi transforma înfăţişarea şi ne restrânge aria de vieţuire (deşertificare). E uşor de observat asta!

Ego-ul va dispărea odată cu saltul în Conştiinţă pe care îl va face fiecare om pe măsura Înţelegerii fenomenului Vieţii, pe măsura Înţelegerii Miracolului Creaţiei. Într-un final, speţa umană va înţelege că numai trăind în Armonie cu Uni-Versul, cu Natura, cu toate formele de viaţa, cu toate Existenţele, vom putea merge mai departe şi ne vom putea bucura de toate Darurile Creatorului. Până atunci însă trebuie să încercăm fiecare în parte să ridicăm privire din noroi şi să cutezăm să privim cu Inima Curată către stele.

Paul Buică